1. Sistemul juridic englez – Întrebări practice
The Supreme Court is strictly bound by the 1905 House of Lords decision and cannot depart from it.
The Supreme Court may depart from the earlier decision where it appears right to do so.
The Supreme Court is bound by its own decisions only, and not by those of the former House of Lords.
The Supreme Court must refer the matter to Parliament rather than alter the law itself.
The Supreme Court may depart from the decision only with the agreement of the Court of Appeal.
A. Curtea Supremă este strict legată de decizia Camerei Lorzilor din 1905 și nu se poate îndepărta de la aceasta.
B. Curtea Supremă se poate abate de la decizia anterioară atunci când pare corectă să facă acest lucru.
C. Curtea Supremă este obligată numai de propriile sale decizii, și nu de cele ale fostei Camere a Lorzilor.
D. Curtea Supremă trebuie să sesizeze chestiunea Parlamentului, mai degrabă decât să modifice legea în sine.
E. Curtea Supremă se poate abate de la hotărâre numai cu acordul Curții de Apel.
Answer & explanation
Corect: B. Curtea Supremă a moștenit libertatea stabilită de Camera Lorzilor în Practice Statement (Judicial Precedent) [1966] 1 WLR 1234, în temeiul căreia instanța finală se poate abate de la propriile sale decizii anterioare „când pare să facă acest lucru”. Această putere se aplică în mod egal deciziilor predecesoarei Camerei Lorzilor și este exercitată cu moderație pentru a păstra certitudinea. A este greșit: instanța finală nu este absolut obligată de deciziile sale anterioare în urma Declarației de practică din 1966. C este greșit: Curtea Supremă tratează deciziile fostei Camere a Lorzilor ca și cum ar fi ale sale, deci nu sunt pur și simplu ignorate; se poate îndepărta de ele. D este greșit: instanța poate schimba dreptul comun în sine prin doctrina precedentului și nu trebuie să trimită chestiunea Parlamentului. E greșit: abaterea de la precedent este de competența exclusivă a Curții Supreme și nu necesită acordul Curții de Apel, care este în orice caz obligată de Curtea Supremă.
A. Curtea Supremă este obligată de decizia Camerei Lorzilor din 1935 și nu se poate îndepărta de la aceasta.
B. Curtea Supremă este obligată de decizia Consiliului Privat din 1936, deoarece este autoritatea cea mai recentă.
C. Curtea Supremă poate urma decizia predecesorului său din 1935, se poate abține de la ea și poate adopta, în schimb, raționamentul persuasiv al deciziei Consiliului Privat din 1936.
D. Curtea Supremă este obligată doar prin deciziile luate după octombrie 2009, când a înlocuit Camera Lorzilor.
E. Curtea Supremă trebuie fie să urmeze decizia din 1935, fie să trimită conflictul Parlamentului pentru rezolvare.
Answer & explanation
Opțiunea C este corectă. Curtea Supremă moștenește libertatea Camerei Lorzilor în conformitate cu Declarația de practică (precedent judiciar) [1966] de a se îndepărta de propriile sale decizii anterioare (și ale predecesorului său) atunci când pare corect să facă acest lucru; prin urmare, nu este strict legat de decizia Camerei Lorzilor din 1935. Deciziile Consiliului Privat nu sunt obligatorii pentru Curtea Supremă, dar au o autoritate puternică de persuasiune, astfel încât Curtea poate alege să urmeze decizia din 1936. Toate cele trei opțiuni sunt astfel deschise cu adevărat. Opțiunea A este greșită deoarece Declarația de practică din 1966 a eliminat obligația strictă a Curții. Opțiunea B este greșită deoarece recentitatea nu face obligatorie o decizie a Consiliului Privat; rămâne doar persuasiv. Opțiunea D este greșită, deoarece libertatea Curții Supreme se extinde asupra autorităților Camerei Lorzilor decise înainte de octombrie 2009, pe care le tratează ca pe a sa. Opțiunea E este greșită deoarece soluționarea precedentului conflictual este o funcție judiciară; nu există nicio procedură de sesizare a conflictului către Parlament.
A. Constatările de fapt în cauză, odată cu înlăturarea chestiunilor de necontestat.
B. Orice dovadă de caracter referitoare la o parte pe care s-a bazat instanța.
C. Comentarii pe care judecătorul le face cu privire la situații ipotetice care nu decurg din fapte.
D. Raționamentul juridic esențial hotărârii, care formează elementul obligatoriu al hotărârii.
E. Toate observațiile judecătorului în hotărâre, indiferent dacă sunt sau nu necesare pentru rezultat.
Answer & explanation
Ratio decidendi este raționamentul juridic care este necesar (și formează baza) hotărârii instanței de judecată; este partea din hotărâre care creează un precedent obligatoriu pentru instanțele inferioare în temeiul doctrinei stare decisis. Opțiunea D este corectă. Opțiunile A și B sunt greșite: faptele (inclusiv orice caracter sau alte probe) nu reprezintă raportul, care privește principiul de drept aplicat acelor fapte. Opțiunea C descrie obiter dictum: observațiile privind punctele ipotetice sau neesențiale sunt doar convingătoare, nu obligatorii. Opțiunea E este greșită: nu orice observație este raportul; declaraţiile care nu sunt necesare deciziei sunt obiter.
A. Judecătorul poate refuza să-l urmeze deoarece o Curte Județeană nu este obligată de autoritatea de apel.
B. Judecătorul poate refuza să-l urmeze, cu condiția să furnizeze motive care explică de ce nu este de acord.
C. Judecătorul este obligat să o urmeze în conformitate cu doctrina precedentului obligatoriu (stare decisis).
D. Judecătorul o poate trata ca fiind doar convingătoare, deoarece este o decizie civilă mai degrabă decât penală.
E. Judecătorul trebuie să trimită întrebarea Curții Supreme înainte de a putea decide cauza.
Answer & explanation
Conform doctrinei stare decisis, instanțele sunt legate de ratio decidendi a deciziilor instanțelor de deasupra lor în ierarhie. O Curte Județeană este obligată să respecte deciziile Curții de Apel, indiferent dacă judecătorul consideră raționamentul persuasiv, deci opțiunea C este corectă. Opțiunea A este greșită deoarece Curtea Județeană, ca instanță inferioară, este obligată ferm de Curtea de Apel. Opțiunea B este greșită, deoarece o instanță inferioară nu poate refuza să urmeze autoritatea de recurs obligatorie doar prezentând motivele dezacordului; poate exprima critici, dar trebuie să aplice în continuare raportul obligatoriu. Opțiunea D este greșită deoarece distincția civil/penală nu afectează dacă o decizie a Curții de Apel obligă o instanță inferioară; ambele secții obligă instanțele de mai jos. Opțiunea E este greșită deoarece nu există nicio putere sau o cerință pentru o Curte Județeană de a „trimite” Curții Supreme o întrebare privind precedentul intern; doar anumite referințe (de exemplu, din punct de vedere istoric la CJUE) au funcționat în acest fel, iar acest mecanism nu se mai aplică după Brexit.
Ce regulă de interpretare a statutului a aplicat majoritatea?
A. Regula de aur.
B. Regula literală.
C. Regula de răutate.
D. Regula ejusdem generis.
E. Regula expresio unius.
Answer & explanation
Majoritatea a privit dincolo de cuvintele literale la defectul sau „rătăciune” din legea anterioară pe care Parlamentul intenționa să o remedieze și a interpretat dispoziția astfel încât să promoveze remedierea respectivă. Aceasta este regula de răutate (Cazul Heydon), ilustrată de Royal College of Nursing v DHSS, deci C este corectă. Regula literală (B) ar da cuvintelor sensul lor simplu, obișnuit, indiferent de rezultat și ar fi favorizat rezultatul opus. Regula de aur (A) aplică sensul literal cu excepția cazului în care produce o absurditate, apoi o modifică suficient pentru a evita această absurditate; raționamentul majorității se bazează pe scopul Parlamentului, nu pe evitarea absurdității. Regula ejusdem generis (D) interpretează cuvinte generale după o listă de cuvinte specifice ca fiind limitate la aceeași clasă, care nu este în discuție aici. Regula expresio unius (E) înseamnă că menționarea unui lucru exclude implicit altele, pe care majoritatea nu s-a bazat; într-adevăr arată în cealaltă direcție.
A. procuror.
B. Reclamantul.
C. Reclamant.
D. Inculpatul.
E. Un juriu.
Answer & explanation
D este corectă: „inculpatul” este partea împotriva căreia se inițiază acțiuni atât în acțiuni civile, cât și în urmărirea penală (în cauzele penale inculpatul este numit și învinuit). A este greșit deoarece un procuror reprezintă statul numai în procesul penal și nu are niciun rol într-un proces civil. B este greșit deoarece nu există reclamant în procesul penal; reclamantul este partea care depune cererea civilă. C este greșit, deoarece „reclamant” a fost fostul termen în limba engleză pentru partea care depune o cerere civilă, înlocuit cu „reclamant” atunci când Normele de procedură civilă din 1998 au intrat în vigoare în 1999; termenul nu este folosit astăzi în nicio instanță și cu siguranță nu în cauzele penale. E este greșit, deoarece juriile sunt normale în procesele penale de la Crown Court, dar sunt foarte rare în procesele civile moderne (limitate la câteva categorii) și nu sunt o caracteristică de rutină a ambelor; inculpatul este rolul comun ambelor.